Bǎga-mi-aş notele în disertaţie

Azi am predat multiculturala disertatie pentru masteratul meu de la UNESCO, Comunicare Interculturala, la care am muncit mai bine de patru luni, la fel cat am muncit si pentru cea de la masteratul meu de la Litere, Teoria si Practica Editarii. A fost o zi generatoare de nervi, intocmai precum generatorul de particule, numai ca eu nu incercam sa accelerez particulele, ci cuvintele. Intrucat am redactat lucrarea in engleza, am avut ceva batai de cap, principalul stres fiind cel determinat de lipsa de timp.

Da, stiu, las lucrurile pe ultima suta de metri. Desi patru luni inseamna in limbaj academic “ultima suta de metri”. Fireste, nu am lucrat constant, o lucrare academica nu e cu norma. Uneori am lenevit (ca sa imi vina inspiratia, nu de alta), alteori am scris 12 ore incontinuu. In orice caz, tot am ramas cu multe lucruri de facut, azi, in ultima zi in care m-am mai putut inscrie la disertatie.

Bineinteles, o groaza de acte pentru orice, ca si cum nu eram in baza lor de date de cinci ani universitari. In fine, Romanica. Am facut la note de subsol de mi-a venit rau, ca la noi nu se poate ca in strainatate paranteza nume autor an doua puncte pagina paranteza (Grigore, 2002: 5), nu, la noi n’spe note de susbol, cu ibidem, idem, op. cit. Pentru cine nu cunoaste “normele” redactarii academice astea suna ca niste injuraturi.

Desi acest master de Comunicare Interculturala, UNESCO are si profi straini si se preda, pe langa romana, in franceza si in engleza, cu toate acestea secretariatul este “neaos” romanesc. De aceea sunt aceleasi vesnice probleme. Desi, spre deosebire de idioata mea Facultate de Litere UB (mai bine ii spuneau OB ca tamponul ala), exista o pretinsa comunicare electronica, ea este mai mult unidirectionala, dinspre secretariat inspre student, cand studentul pune o intrebare secretariatului prin mail, nu mai primeste niciun raspuns. De exemplu, toate proiectele facute pentru a obtine o nota la diferite cursuri si seminarii se trimit pe mail, dar confirmarea primirii lor nu exista, desi se cere insistent acest lucru, e ca si cum ai trimite un mail unui chinez care nu stie romana. Trecem peste asta.

O alta critica este ca acest master nu are si o parte practica. La fel, IFL (Idioata mea Facultate de Litere) a pus la dispozitie studentilor o practica in edituri pe semestrul doi (despre care o sa vorbesc altadata). La Masterul de Comunicare Interculturala UNESCO nu exista niciun fel de practica, desi UNESCO are legaturi cu toate organizatiile culturale nationale si internationale. Mai mult decat atat, nu exista un curs de redactare a proiectelor pentru fondurile europene. Oricum se pare ca cei care suporta sistemul ajung si ei la un moment dat idioti.

Azi am avut, de asemenea, o alta “minunata” surpriza. Voiam sa imi aflu nota la disertatia nr. 1, cea sustinuta luni, 21 iunie, la Litere (am terminat in acelasi timp cu Masterul de Comunicare Interculturala UNESCO si pe cel de Teoria si Practica Editarii Litere, ambele la zi). Dar nu am reusit. Motivul? Nu mai era loc la avizierul facultatii, pentru a expune notele noastre. Buuun. Trecem si peste asta. Acu eu nu stiu exact ce motive au studentii americani sa puna bombe in institutiile lor de invatamant si sa impuste profii, dar noi cu siguranta avem muuulte motive. In primul rand indolenta. Dar e o chestie generala in Romanica.

Secretariatul UNESCO se inchidea azi la 18:45. Pana atunci am dat zor. Am scos un exemplar la imprimanta, apoi am fugit la xerox la 17:35. Am scos cateva pagini care contineau imagini la imprimanta color de la xerox si am xeroxat inca un exemplar (ca trebuiau doua, plus unul pe cd) alb-negru si color paginile respective. Apoi am indosariat cele doua exemplare. Toata minunea m-a costat 87 de lei si 90 de bani. Nu puteam sa platesc cu cardul (desi aveau aparat din ala pt carduri) pt ca se incurca tanti (plata cu cardul se putea numa daca iti comandai o stampila). Cum nu aveam de gand sa imi comand o stampila, am alergat in Cora Lujerului, care era vis-a-vis de xerox sa scot bani de pe card. In timp ce alergam mi-a scapat un papuc. M-am intors sa il iau, apoi am alergat din nou. Parca eram in reclama cu Rexona.

Am scos, m-am reintors, am luat exemplarele si am coborat la metrou. Acolo, tanti care vindea cartele lipsea (poate era la buda), eu faceam 13-14, dar in cateva secunde o vanzatoare mi-a zis sa folosesc o portita deschisa pentru a intra. Nici acum nu stiu daca era ceva fraudulos sau nu. Probabil ca era intrucat ceilalti oameni se foloseau de cartele pt. a intra. Metroul a venit dupa 4 min. de asteptare. A mai stat 2 min. la Eroilor. Am ajuns la secretariatul UNESCO la 18:40. Slava Domnului! (Desi pe drum am mai si injurat).

Inainte sa plec de acasa observasem ca imi lipseste declaratia de onestitate, pe care trebuia sa o atasez la sfarsitul lucrarii. Explicatia e simpla si foarte logica (parerea secretariatului): declaratia de onestitate era inclusa in ghidul metodologic de redactare a disertatiei (trimis anterior pe mail). Numai ca celelalte acte de inscriere fusesera trimise ca documente separate. Ciudata logica!

In orice caz, doua lucruri ma bucura din aceasta zi mirifica, ca am gasit totusi un xerox cu toate serviciile integrate la ora 17:35 (celelalte aveau program scurt) si ca azi, in ultima zi, secretariatul a fost deschis pana la 18:45. Pe drumul de intoarcere am baut juma’ de litru de ceai verde (ma deshidratasem) si am mancat un covrig (nu mancasem mai nimic toata ziua). Mi s-a parut ca lumea se uita la mine ca la o nebuna, poate chiar paream, cred ca in orice caz aveam o figura disperata, de om hamesit si terminat. Aproape ca imi venea sa plang nervos.

Cu ce se lupta academicianul adevarat in Romanica: cu idiotii, care par a fi din ce in ce mai multi. Azi la pranz inca ma mai intrebam daca trebuie sa pun locul publicarii inaintea editurii (sistem occidental) sau dupa (sistem romanesc)? Sunt perfectionista, de fapt asta e adevarata problema. Oricum, am terminat doua lucrari de disertatie in paralel: una se numeste Presa interbelica romaneasca despre Elena Vacarescu (Masterat Teoria si Practica Editarii, Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti), iar cea de a doua, Christian e-dating – expectations and limits (Masterat Comunicare Interculturala, Departament UNESCO pentru schimburi interculturale si interreligioase, in colaborare cu Universitatea din Bucuresti, cu Universitatea din Hamburg, Germania si Fribourg, Elvetia, cu predare in limbile franceza si engleza).

No, suna bine sau nu? Da bine la CV sau nu? Praf in ochi, atat conteaza munca mea pentru Romanica. Nu imi fac iluzii. Daca nu le-as fi facut pentru ca mi-au placut, as fi renuntat de mult. Cand ma gandesc ca am muncit trei luni in Grecia de mi-au iesit ochii din cap ca sa dau aproape jumatate din ce am castigat pe un an de master imi vine sa tampesc. Dar nu conteaza. Intre timp, am fost si la un interviu pt. bursele Europa FM, despre care o sa povestesc alta data, ca azi pur si simplu nu mai am energia necesara.

OneRepublic – All the right moves

OneRepublic este o formatie americana de pop rock din Colorado Springs, Colorado. Trupa s-a format in 2002 din Ryan Tedder si Zach Filkins, devenind faimoasa pe Myspace. S-au inscris in Mosley Music Group in 2006, lansandu-si albumul de debut, Dreaming Out Loud in 2007.

OnRepublic a obtinut succesul cu primul lor single, “Apologize“, care a devenit un hit in 16 tari. De asemenea si al doilea lor single, “Stop and Stare” a contribuit la succesul lor international. Dreaming Out Loud a obtinut discul de aur in Statele Unite, Austria, Australia si Canada.

Cel de-al doilea album al trupei, Waking Up, a fost lansat in 17 noiembrie 2009. Single-ul principal al albumului, “All the Right Moves“, a fost inclus in top zece in Irlanda, Noua Zeelanda, Elvetia si in top 20 in Billboard Hot 100.

Stilul variat al formatiei OneRepublic a fost descris de Ryan Tedder: “Noi nu respectam un gen anume. Daca este un cantec bun sau un artist bun, indiferent daca este vorba de rock, pop, indie sau hip-hop, probabil ca ne-au influentat intr-o anumita masura…nimic nu e nou sub soare, suntem o suma a mai multor parti.” Totusi, ii mentioneaza pe Beatles si U2 ca avand o influenta puternica asupra muzicii lor.

Va propun sa ascultati celebrul single “All the right moves”. Mie mi-a placut enorm.

Apropos de joburi

Daca nu o spun si pe asta mor, vorba personajului din” D-l Goe”: “Tato, mor!”. Eh, cica in “Adevarul de Seara”. Sa va spun una buna. Tinerii care sunt la inceput de cariera sunt sfatuiti sa accepte orice loc de munca, ca orice tip de experienta conteaza pentru angajatori. In cautarea mea de joburi, gasesc pe aceste site-uri imbecile (best, ejobs, restjobs:))) sau R.I.P jobs tot felul de porcarii, geniale ca bancuri, desi pe timp de criza par bancuri proaste. De exemplu: “paza in camp tarla cartofi nonstop,1000ron/luna, trei mese, tigari, posibilitatea de a lucra la munca campului ziua plata separat 50 ron/zi”, cerinte: seriozitate. Mda. Sau: tampograf (pentru cine nu stie vezi DEX). Un alt job special pentru femei este cel de hostess, adica videochat erotic, stiti voi, mai o breteluta, mai un chilotel, daca ai, (ca e criza), daca nu, ti se pun la dispozitie, precum si instructiunile de folosire. Dar hostess suna sublim. Oricum, unii mentioneaza in anuntul de angajare ca ti se trece pe cartea de munca (deci e cu carte) postul de operator-calculator. Subtil nevoie mare. Prostitutia legala. Mda. Deci orice job la inceput de cariera. De ce nu si hostess, doar scrie operator, nimeni nu stie cum ai facut primul milion. Ca doar n-o fi bai acu. Adica na, daca orice experienta conteaza, poate si cea sexuala e buna, nu? Sau, poate, din cate vedem la tv si in presa, cea mai buna experienta. O munca asidua.

Din avatarurile unei jobless si despre pensatul de criza

Cred ca s-a plictisit lumea de povestea crizei, cu toate acestea suntem, evident, in criza, de bani, de timp, de orice. Insa parem mai degraba crizati, decat in criza. Era targurilor de joburi sau de locurilor de munca a intat in perioada glaciara. Angajatorii sunt mai inghetati si mai sinistri, ca in filmele cu mimi dati cu multa pudra alba pe fata.

Am avut, trebuie sa marturisesc, ceva experiente suprarealiste in odiseea mea de cautare a unui loc de munca. Nu am cautat la modul serios, desigur, ci doar asa, ca sa am ce le povesti nepotilor. Ca oricum destinul inevitabil al femeii este meseria de casnica, cu atat mai mult cu cat criza (iar!) a facut-o sa caute cu mai mare placere spre vatra caminului familial. Nenorocirea este insa ca acum barbatul o trimite la munca, ca sa castige si ea un ban, asa ca, din moment ce a luat-o valul “emanciparii”, cu greu se mai poate sustrage “obligatiunilor” acestui entuziasm morbid, care ii este, deopotriva si supliciu.

Asadar, o experienta aflata in irealitatea imediata, a fost pseudo-interviul meu la Ambasada Indiei. Dupa ce am aplicat cu multe luni in urma, am fost sunata de o secretara de acolo care m-a anuntat ca am fost selectata pentru un interviu. Implicit, ma gandeam ca este o farsa, dar am hotarat totusi sa merg “la bascalie”. Cale lunga sa ne-ajunga, am strabatut strada Mihai Eminescu incepand de la Piata Romana pana am trecut pe langa ambasada, ajungand langa un Mega Image (mi se spusese ca era langa un magazin cu aceasta denumire). Nici urma de ambasada. Ma uit inapoi, tocmai trecusem pe langa un alt Mega Image. Deci bun, doua magazine de acelasi tip, unul pe stanga si altul pe dreapta despartite de o intersectie. Minunat.

Dupa o ora de la programare ajung in sfarsit la ambasada. Logic, intarzaiasem. Erau vreo 8-9 “catindati” care scriau de zor. In fata, doi indieni care vorbeau in engleza cu secretara romanca. “Ati intarzaiat!” imi zice secretara. “Stiu”, zic eu si ii explic pricina. Pana la urma intelege, deoarece, ma linisteste ea, atunci cand a venit la interviu si ea a comis aceeasi greseala. Preabine. Ma asez si scriu. Nu stiu pentru ce post candidez. “Instructajul” s-a facut anterior. Am doua texte de tradus, ro-eng, eng-ro. Unul dintre ele era despre avioane. Termeni tehnici. Dau la ghici in unele cazuri. Termin rapid traducerile si plec odata cu ultimul “scrib”.

Surpriza! Peste cateva zile, sunt chemata la un al doilea interviu, cu consulul indian. Intru. O doamna tuciurie grasa si consulul, un om in varsta, cam la 60 de ani, cu mustata si par carunte. Ne zambim frumos si incep sa spun ce as putea, imaginar, sa fac. Firul se opreste la experienta de contabilitate. Case closed.

Next. Interviu la marea corporatie multinationala Accenture. Post de consiliere clienti pe domeniul resurse umane. am povestit la telefon ultimul film vazut, care s-a intamplat sa fie Ingeri si demoni dupa Dan Brown. Nu-s fan, dar l-am “bifat”. Sunt chemata la un interviu. O ora planurile mele de viitor care musai trebuie sa arate ca firma multinationala este pentru tine o incantare in cel mai inalt grad si ca nu exista pe lume un alt loc de munca unde ai vrea sa lucrezi.

O ora jumate test scris de limba spaniola, pe care l-am terminat intr-o ora. Un sfert de ora partea de gramatica, restul compunerea unei tampenii. Test facut de centrul de limba (vraja marii) Echo. Mai au si nume mitologic, in pana mea. Nu se intelegea clar cerinta si scriau in loc de “hipermercado”, “hipermecardo”. Le-am corectat si cerinta. Lamentabil. Firul s-a intrerupt si de aceasta data la experienta. Nu-s resursist umanist, adica nu am resurse umane, ci surse umane si umaniste. Si tirada poate continua.

Acum cu pensatul sprancenelor. Hm. Cica sa intru in randul lumii. Cardul lumii. Cardul de gaste al femeilor emancipate. Hai sa intru, dar dupa aia ies repede. Am mers cu cineva “versat” (versata). Cica salon de fitze. Da, e adevarat. Tipa era buna…pensatoare. Probabil a pensat sprancene inca din burta mamei. In 10 min pac-pac. Gigi Becali. M-a facut beton. Mi-au dat lacrimile. Prima data cand am participat la o astfel de tortura.

In salon, full. Numa “bunaciuni”. Tipe carora nu li se clinteste un fir de par. Din nas. De oriunde. Cred ca de dimineata pana seara trec prin toate saloanele. Tipa pensatoare (nu vine, din pacate, de la “panseu”) a scos si o carte, e prietena cu Bahmuteanca si e foarte priceputa. Afacere. Ea si ma-sa. Ma-sa doar da telefoane si se fataie pe tocuri cu cafele in mana. Ea penseaza si penseaza. Si castiga 500 de lei pe ora. 70 de lei cateva fire smulse cu pricepere. Job de criza. Dar atentie! Cere experienta! Ma intreb daca eu as avea talent la pensat. Hm. Eu am experienta in redactarea lucrarilor academice. Job de criza: redactarea academica (sa nu uitam, va rog) a cartilor academice despre pensat. Sau coafat. Cortina, va rog! Ah, uitasem de criza…Nu mai avem nici macar cortina.

Laudatul targ de la Palatul Parlamentului. Gagici si gagii care defilau ca la Hollywood, 20 de standuri unde se vindeau burse si masterate. Ironia sortii. Am terminat un master de editare de carte, merg la singura editura prezenta la acest mirific targ, Curtea Veche. La stand, o doamna…(ma abtin, e post). “Doamna, nu angajati?” intreb eu. “Nu, noi nu, nu cautam pe nimeni.” “Dar cum va permiteti sa vindeti carti la un targ de joburi?” (Cu alte cuvinte eu nu am job si dvs. imi vindeti carti. Funia spanzuratului in casa mortului?) Pauza totala. “Am inteles, e criza” Sunteti niste crizati care ne incrizati si pe noi cu gandurile voastre despre criza. Iar, noi, care am fost atat de incrizatori in precriza…

Gara europeana ori ba?

Azi am fost la gara sa iau un pachet de la bunici. De obicei eu nu primesc pachete la gara. De fapt, cred ca asta a fost primul. Si nu primesc pentru ca nu stau la camin. Stau cu parintii in Bucarest si ei ma ajuta sa imi umplu stomacul in fiecare zi cu ceva multumitor. Deci am scapat de caratul pachetelor de la gara, de galagia din camine, de carnea prajita pe resoul de pe hol, de muzica data la maxim, de mizeria din camera si varuitul peretilor, de posterele colegilor de camera sau de posibilul lor sforait.

Anyway, de distractie, dupa unii si de probleme, dupa altii, aia tocilari, asa, ca mine. Si perfectionisti si scrupulosi si tabietari (adica cu tabieturi) si conservatori (vine de la conserva, nu, nu am fatza de sardina:))) Deci oricum, ideea era ca eu nu primesc pachete. Nici de la rude, nici de la americani, nici de la fundatii pentru copiii cu probleme. Trist, nu? Deci nu prea stiam cum se procedeaza.

Am ajuns la gara pe la orele 13. Trenul sosea la orele 13:26. Bun. Mi-am aruncat un ochi prin jurul meu, pe cand eram inca pe scara rulanta. De prin octombrie nu mai fusesem prin gara. Ce vad? Ca au trantit un KFC mare, ca sa aiba lumea de unde sa manance aripioare picante. Apoi, am vazut ca pusesera pe mijloc agatate de sus niste reclame Always Coca-Cola, rosii, ca sa sara in ochi. Acu suntem eco-isti, dar tot bem coca, ca niste cocalari? Oare de acolo vine cuvantul? Posibil.

Mi-am luat o cafea de la Spring cu numai 1 leu 50 de bani. Superoferta…de criza sau de gara. M-am asezat putin mai incolo, sprijinindu-ma de coltul unui gradulet de lemn al unei terase, asa incat sa vad mai bine panoul cu plecari si sosiri, pentru a vedea la ce linie trage trenul de la Galati.

Bun. Stau eu acolo uitandu-ma la lume si ma gandesc ca unii oameni au un talent innascut in a-i observa pe ceilalti. Sau, in general, in a observa detaliile negative. Eu nu observ nimic, decat daca imi propun in mod special sa observ ceva anume. E tot o chestie de comoditate, poate, nu imi incarc mintea cu prea multe chestii, sa nu cedeze neuronii, mai ales ca nu i-am asigurat. Oricum, poate, m-am gandit eu, asta mi se trage tot de la toceala.

Am citit prea multe panseuri filosofice, cred ca Parmenide, care zicea ca nu exista miscare si ca fenomenele exterioare sunt doar niste aparente. De fapt phainomeno in greaca inseamna “aparitie”. Whatever. Deci Parmenide m-a scrantit, nu pot sa ii vad pe ceilalti decat ca pe niste imagini, ca pe niste virtualitati, ca la Sims (nu, nu am jucat prea mult, nici Second Life). Stateam si ma intrebam: ce are un anumit om specific, ca infatisare? Adica pot retine chipuri, dar nu pot sa le caracterizez intr-un fel, sa le descriu.

Am vazut o tanti care avea o geaca ca o cuvertura de pat, foarte inflorata, portocalie cu motive paun. Apoi am vazut un tip cu un fes si cu niste bucle asezate intr-o parte si in alta, asemenea unui clovn. Apoi am vazut un baiat cam grasut ducand un geamantan foarte mare pt. varsta lui. Apoi am vazut un nene politist cu ochelari. Fete cu parul intins cu placa (nu cu cea video, de baza, de sunet, de retea, snowbord s.a.m.d), cu sprancenele smulse in mod ridicol (desi ele nu cred asta).

Oameni ca si geamantane. La fel cum intr-o povestire cu Sherlock Holmes se spune ca asa cum sunt cainii asa sunt si stapanii. Asa cum sunt geamantanele asa sunt si oamenii. Si invers, da, si invers daca vreti. Mici, mari, grasi, slabi, urati, frumosi, strambi, drepti etc. Nu mi-a sarit in ochi nimic specific. Probabil ca un caricaturist ar fi vazut altfel lucrurile, sau un caragiale, poate.

In orice caz, ca sa retii un om de obicei exagerezi o anumita trasatura a infatisarii sale. Pentru ca foarte putini oameni au ceva “care sa sara in ochi” si daca nu au trebuie sa gasim noi ceva “care sa sara”. Daca as fi vazut ceva iesit din normal poate as fi retinut si as fi descris mai bine. Un pitic, un om cu o ureche mai mare si una mai mica, o frumusete rapitoare etc.  Sunt persoane care tin mereu sa zica “uite, uite ce are ala sau aia”, eu nu sunt una dintre ei. Eu sunt genu: “Ok si cu ce ma incalzeste pe mine asta?” Nu sunt genul barfitor. Pentru unii poate se numeste “ca nu am spirit de observatie”. Posibil.

Pt. mine o idee valoreaza mai mult decat o imagine si un gest mai mult decat o vorba. Nu ma impresioneaza SF-urile. Nici cartile, nici filmele. Nu ca nu imi plac. Doar ca nu ma impresioneaza. Ca in melodia aia “you don’t impress me much”, Shania Twain. Sf-urile nu sunt decat combinatii a ceea ce exista deja pe pamant, a ceea ce deja am mai vazut. Mintea omeneasca nu poate inventa ceva nou fara sa se bazeze pe ceva vechi. Nu poate naste o idee din nimic. In schimb o idee spusa altfel, ma impresioneaza. Feluri noi de a spune idei vechi.

Da, uneori si combinatiile conteaza, numai sa fie bine facute. Dar cand vezi aceiasi monstrii antropofagi si aceiasi “extraterestrii” cu ochisorii mari parca ti se face un pic scarba, la fel cum ti se face cand vezi eterna “el-ea” love story. Poate asta suntem, pana la urma, impartiti intre doua extreme: duri si edulcorati. Maybe…

Gara europeana? Cine se gandeste cand e in gara daca e europeana sau nu? Oricum gara e un loc de tranzitie, fiecare se gandeste sa plece cat mai repede de acolo. Nimeni nu savureaza o excursie la gara. Desi eu am savurat-o asa cum am savurat si cafeaua si privitul la oameni. Si intarzaierea de 10 min a trenului. Am savurat oameni, geamantane, fenomene, aparitii.

Da, a fost o “ieseala”. Un nou cuvant inventat pe care il urasc. Prima data am crezut ca vine de la Iasi. Nu am vazut propagare mai rapida a prostiei ca la noi in tara. Daca un stupid a zis “ca si” apoi toti, de la aurolac la politician (nu ca ar fi mare diferenta) da-i cu “ca si”. Apoi daca-i prostie generala, sa fie si in DEX, nu? Care, in cativa ani, o sa se numeasca DEXC. Dictionarul Explicativ al Cocalarilor.

Tigara de criza miroase a mar

Asta e un post din categoria “Ce am facut ieri”. Ieri a fost o zi in care am frecat menta cu gratie, am fost turist de fast-food-uri. (Daca exista turist de mall de ce nu ar exista si de fast-food-uri). Am inceput prin a merge la Kfc Unirii unde nu era deloc aglomerat, ca de, nu mai era ziua indragostitilor asa ca indragostitii nu se mai simteau motivati sa isi arate iubirea la toata lumea. Toate bune si frumoase, acolo ne-a servit o domnisoara un pic grasuta, ceea ce nu inseamna ca fast-food-ul era testat pe pielea ei, dar tot ce e posibil.

Dupa aceea am migrat catre Spring Universitate, unde am luat o pizza si unde, spre deosebire de Kfc, abia am gasit un loc liber, la o masa pentru patru persoane. Dupa cum era evident, nu au trecut nici cinci minute si langa masa se infiinteaza un batranel si o batranica, un cuplu, pentru a ma intreba daca doua locuri sunt libere la masa mea. Evident, desi am zis ca astept pe cineva (ceea ce nu era adevarat), tot s-au asezat. Oricum aveam chef sa ascult niste povesti.

Domnul avea vreo 80 (am estimat eu), arata foarte decripit, doamna era mult mai tanara si mai vioaie (sa fi avut vreo 65 de ani). In orice caz toti batraneii ascund o poveste (inchipuita sau nu asta numai Dumnezeu stie). Acest batranel scria un roman autobiografic (se pare ca unii batranei scriu romane autobiografice, poate pentru faptul ca simt ca sunt cu un picior in groapa sau, dupa cum zice romanul, ca moartea il cauta pe acasa si surpriza – nu il gaseste – pentru ca este la Spring:)) In orice caz, traise foarte mult timp in Canada, avusese acolo o sotie, care ii murise, acum era aici, recasatorit si abia scapat de la paralizie. Si na, ce face omul scapat dintr-o paralizie? Da fuga la fast-food. Asa este vremurile acu. Scapi de o femeie, o iei pe alta si uite asa trece viata.

Apoi am fost la McDonalds la Unirii, asteptam o prietena. Acolo, o femeie, mare afacerista, suna stresata pe un tip ca sa rezolve ceva cu un contract. Dar ii vorbea intr-un fel foarte personal, iar eu m-am gandit ca o fi vreo strategie noua acu, in psihologia marketingului, sa abordezi problemele pe un ton personal. Am iesit afara, acolo tot auzeam o tanti care striga intr-una “doua perechi la 10 lei” sau ceva de genu, ma rog, cert e ca imi bazaia capul.

Afara m-am intalnit cu o fosta colega de facultate si cu prietena ei, care mi-a oferit o tigara cu aroma de mar. Desi teoretic nu fumez, am luat-o. Cum sa refuzi ceva pe timp de criza? Fie si o tigara. Am zis mersi si am vorbit putin cu fosta colega. A ajuns sa predea latina la mai multe scoli, desi latina nu fusese punctul ei forte in facultate. Ca sa vezi ce ajunge sa faca omul pe timp de criza. Eu n-as preda latina nici daca as locui in canal. Mai degraba imi dau foc in fata primariei. Am vazut ca asta e o alta moda la romani. Datul foc in fata primariei.

Imi amintesc prin liceu cand am primit teza la latina, cica sa ne uitam peste ea. Nota frumusica: 3 cu brio:))) De ciuda am rupt teza in bucatele. Acu, profa obisnuia sa le ia inapoi dupa. Cica: acu dati tezele inapoi. Pai simplu. Am strans toate bucatelele, le-am pus intr-un plic, am scris pe el numele, clasa si mentiunea teza la latina si i l-am dat:))

In cele din urma ghiciti unde am ajuns pe seara: la Spring Izvor, unde ne-a servit un sexy manager, nu chiar tanar, dar totusi o bunaciune. Tigara i-am dat-o prietenei mele, ca na, dar din dar se face raiul, in plus, adaptare autohtona, tigara din tigara se trece peste criza, dar musai sa fie cu aroma de mar…tigara si criza, daca vreti.

Oamenii comuni si asemanatori

E foarte tarziu, ma rog, pentru gaini, dar totusi ma arde mana sa scriu ceva. Vi s-a intamplat vreodata ca cineva sa va para extra ordinar si apoi sa gasiti alte persoane care ii seamana chiar si la fizic?  E foarte ciudat acest sentiment, ai impresia ca omul pe care il cunosti e unic si deodata, plin de frustrare, observi ca ii regasesti trasaturile in altii. Trebuie sa recunosc ca asta pt. mine e un sentiment frustrant, de parca cineva mi-a luat un bun care imi apartine, sau, mai rau, ca lumea s-a transformat intr-un teatru de papusi ieftin.

Si incep sa nu mai privesc la omul respectiv ca la un miraj, incep oarecum sa simt ca nu il mai pot privi ca la inceput, asa cum un tablou pare mai urat dupa ce observi ca e doar o copie. Si dintr-un om unic devine un om comun si mai putin stralucitor in ochii mei. Dar vorbesc mai mult decat de trasaturi, vorbesc de ticuri, de expresii, de gesturi, pe care le credeai apartinand in mod indisolubil numai acelui om. Fara indoiala, o sa spuna multi, e imposibil sa nu gasesti asemanari intre un om si altii.

Da, voi zice eu, dar nu asemanari care mi se par ca descompun omul. Fiecare asemanare cu celalat pare ca face ca un om sa se dezintegreze, sa se piarda in ceilalti si asta e frustrant pentru mine. Eu, de exemplu, sunt persoana care nu ar accepta ideea unei surori gemene. Orice asemanare cu altii imi displace. Poate si unii dintre voi urati expresiile: “Mi se pare ca semeni cu…” “Gestul asta imi aminteste de cineva” “Acu faci exact ca…” etc. E in orice caz o chestie de orgoliu, dar oricum sentimentul ramane.

Si ce se intampla daca iubesti un om tocmai pentru aceste gesturi, pe care le regasesti si la altii???